Ne obisnuim de fiecare data cu un ceva, fie ca este un ritual de dimineata, un fel de a te trezi, un stil de a manca sau a gati, hainele preferate, mirosuri, peisaje. Toate vin si la un momentan unul din noi pleaca.
Poate ca aparitia lui Dan doar a grabit plecarea lui Edi. Sau mai degraba e cum spuneam, ca era un lucru care ar fi trebuit sa se intample mult mai in spate, dar niciunul dintre noi nu a avut vreodata curajul sa o faca.
Regret ca e frig, dar nu simt gol. Simt ca nu mai e prezent, dar eu sunt bine, surprinzator de bine.
Iar Dan nu este o poveste fericita. Nu stiu de unde sa il iau si unde sa il pun.
De fiecare data nu vreau sa get on with it si de fiecare data cand ne vedem se sterge si o luam de la capat. Is it just the game that keeps me going or is it more? Eu spun da, el spune nu. Eu ma intorc cu spatele, el ma ia in brate. Now what? : )
Leave a comment