Cred ca asta e cuvantul pe care l-as folosi daca as fi nevoita sa ma rezum la unul singur. Cand eram mica am vazut un film deloc special care se numea May (2002). May este personajul principal – o tipa care a avut o copilarie dificila si care are o legatura cu papusa ei, ceva mai speciala. Din cate imi amintesc, actiunea se desfasoara in jurul Halloween-ului si asta o face pana la un punct fezabila. Date fiind varsta si conjunctura, filmul m-a miscat.
May: You don’t think I’m weird?
Adam: I do think you’re weird.
May: I knew that.
Adam: I like weird. I like weird a lot.
May: [to doll] I’ll bet you’re wondering what I’m making
[pauses]
May: ! Okay, I’ll tell you
[giggling]
May: . I saw someone today. A boy. You know how when you meet someone…and you think you like them? And then, the more you talk to them, you see parts that you don’t like. Like that guy on the bench. And sometimes, you end up not liking any parts at all. But this boy is different. I like every part of him. Especially his hands, they’re beautiful
[pauses]
May: . Don’t be mad, you’ve been my friend my whole life. And you see me, you always have, but…I need a real friend. Someone I can hold.
May: So many pretty parts and no pretty wholes.
Am inceput sa scriu un post saptamana trecuta, duminica seara, dupa ce entuziasmul legat de noul meu job mi-a fost retezat din scurt. Saptamana asta nu am lucrat si folosesc ca pretext evenimentele de duminica trecuta, plus vacanta dupa o perioada de lucrat 18 h/zi. Saptamana a continuat cu un ritm la fel de diferit fata de al meu, cand am primit vestea ca grantul meu se amana pentru semestrul 2 din cauza unor incompetente ale personalului administrativ.
“Daca nu iti construiesti un sistem propriu de invatare si nu acumulezi cunostintele in timpul facultatii, mai tarziu nu o sa mai ai cum.” (Fl.C.). De acord. Dar fara sa lucrez nu imi permit sa imi platesc facultatea. Fara facultate nu o consider o varianta. Bursa e si asa greu de atins si nu ajunge decat pentru o luna. Nu-i asa ca grantul era cea mai usoara cale? Mi s-a raspuns cu “ce, in semestrul doi nu poti pleca?”. Ce le pasa lor?
Mi s-a reprosat ca imi fac planuri pe termen lung. Daca nu imi setez obiective nu mi-e clar incotro s-o apuc. Si, de fapt, de cand 2 ani e termen lung?
E un chin si faptul ca un om care te iubeste este acolo si te sustine si te face sa te simti vinovata ca nu il iubesti inapoi – indiferent daca ii dai atentie sau nu, indiferent daca ii raspunzi la telefon si la mesaje sau nu, indiferent daca il lasi sa isi rezeme capul pe umarul tau cand are probleme sau nu…
Poti sa iti faci si o lista, oricat de deplasat ar parea, in care sa treci numele persoanelor de orice sex care au fost alaturi de tine (fizic si/sau moral) de cate ori ai avut nevoie. Poti foarte simplu sa observi perioade cand ai avut de ales sau perioade in care a fost pustiu.
Omul – animal social.
Cu posibilitatea ca oamenii in cauza sa se gaseasca pe lista, there you go:
Alina – simt ca ne jucam de-a psihologul de cateva ori pe an. Tu vorbesti, eu ascult; eu vorbesc, tu asculti; putine informatii despre ce s-a mai intamplat pe la Oricum si pe la Mika si inapoi la vietile noastre pentru multe luni de absenta.
Bogdan Bully si Andreea Moose – nu stiu ce s-a intamplat cu voi. Stiu ca imi placea sa iesim impreuna si ca puteam sa abordam mii si mii de subiecte. Poate ca toti ne indoctrinam la un moment dat si nici nu ne dam seama ca o facem. Putem vorbi la trecut. Doar o prezenta fizica din cand in cand…
Is there such thing like real friends? Stiu ca am vazut specimene care reuseau sa aiba sau sa para ca au o relatie reusita timp de foarte mult timp. Am avut grupuri de prieteni in liceu care inca mai exista. Am vazut si auzit de cupluri care sa se incadreze intr-una dintre categoriile astea.
Sa fie aparente? Care e regula si care e exceptia?
Sunt exagerata?
De ce singurii doi tipi care sunt ideali pentru a-mi fi prieteni vor mai mult decat atat? Cat de mult ii trebuie unui tip sa inteleaga ca nu e loc de mai mult de atat? De ce un alt taran prost din evul mediu se trezeste in modernism ca a facut o greseala si se asteapta ca la un simplu scuza-ma, am facut alegerea gresita, sa mi se inmoaie genunchii si sa ma intorc la 180 de grade? De ce suntem atat de egoisti? De ce simt ca iubirea imi este un sentiment atat de strain?
Unde esti, cine esti? Ma intalnesc cu mine si ma intreb. Fragmentele, fragmentele, ce probabil obisnuiau sa fie un intreg. O parte din mine, o parte din ea, o parte din el si o parte din tine. Putin cate un putin, mai mult azi decat ieri si mai mult maine decat azi pana voi ajunge poate in punctul unde se pune punct. Negru, gri, albastru, rosu – cine va mai sti cum a fost la inceput?
