In primul rand, iti multumesc ca iti pasa si imi cer scuze, tipic, da, pentru ca ma simt prost fata de tine. Nu imi spune ca nu ar trebui. Nu are rost.
Sunt asa pentru ca trec printr-o perioada – criza de personalitate poti sa ii spui.
Nu iti spun asta pentru ca ma simt obligata sau ceva si daca nu vrei, nici nu trebuie sa citesti – poti sa ii dai delete at once. Fumusetea tehnologiei.
E mai degraba monolog.
In fine, e o chestie cu ups and downs, in care discutiile pe care le port in mod obisnuit cu mine se transforma in razboaie si incerc sa fac ordine impunand anumite decizii fondate pe faptul ca ratiunea alege.
Apoi, dupa un interval scurt de timp, i start all over again si sunt like “what? oh no! No, no, no.” si urmez o alta parte din mine care ma face somehow else. Pentru ca dupa un moment sa imi spun iar “wow, why are you doing that for?”, pentru ca it’s not me you’re acting like. Dar, in fond, realizez ca problema e ca nu mai stiu cum sunt eu.
In continuare imi raspund ca singura posibilitate de a afla este sa las sa iasa din mine. Ok, grozav. Si stii la ce se ajunge? La o persoana de pity. Si arunci o privire in spate la cum obisnuiai sa fii si la ce ai facut si vine intrebarea cretina pentru ce? ca sa ce? Care, nu-i nimic, oricum nu te ajuta la nimic si nu e deloc constructiva, ba din contra. Si iti reintaresti ideea de pity.
And then again, daca tot esti de pity, atunci de ce nu te descarci, ca tot nu rezolvi nimic daca tii in tine. Dar wait, ca acum e partea cealalta, ca daca ai, nu ai decat umeri de imprumut, care nu o sa fie acolo decat pentru 5 minute, decat pentru o jumatate de ora sau, in cel mai fericit caz, cateva ore. Ceea ce face totul sa fie din ce in ce mai bine. Remember that? Pentru ce?
Well, daca as fi o persoana romantica, as spune pentru ca in momentele grele sa iti aduci aminte de clipele cand a meritat. Dar nu e asa. Ai nevoie de un echilibru, ca altfel nu rezisti. Te straduiesti sa iti salvezi aparentele, sa fii, apoi sa pari in continuare puternic, desi in tine e un vulcan. Pana cand te opresti ca sa rasufli si realizezi ca nu mai ai putere nici sa explodezi, nu a mai ramas din tine decat o portiune atat de mica, incat nu mai stii cine esti, nu mai stii de ce, nu mai stii decat ca once upon a time ti-ai dorit ceva, un ceva pe care l-ai atins sau nu. Nici nu mai conteaza, pentru ca acel ceva nu mai valoreaza nici doi bani pentru tine acum.
What are your options now? Carrying on with it or… what?
