Primul post de dupa rev.
Rewind:
rev = stress. Intotdeauna. Am hotarat sa o las balta. Anul trecut mi-am facut revul cu calculatorul, camera si creionul (desenand), A iesit chiar bine – cu mult mai bine decat ma asteptam. Cand lumea stingea televizoarele sau plecau spre casa, eu ieseam in oras si admiram mizeria lasata in urma lor.
Anul asta am simtit-o mai de aproape, sa zicem. Ma refer strict la coordonate ale timpului. Urmaream acum procesul de creatie. La 8 p.m. imi incepeam calatoria. Ma indreptam spre C-tin Brancoveanu, unde ma intalneam cu persoana aleasa pentru aceasta pseudo-petrecere. A intarziat… Am fost in regula.
Am mers cu metroul, apoi am coborat la Universitate si am mers pana la Romana. La Universitate era infernal. Aglomeratie, muzica proasta, multe lumini prea colorate, lume… Lume. Repugnant de-a dreptul.
De la Romana am luat masina – totul a mers ca pe roate. Era frig, dar mai bine asa decat ca inainte. Am ajuns, ne-am instalat foarte repede, ne-am uitat la Final Fantasy VII (eu il mai vazusem) si la 23:40 se uita la ceas. Dadusem pauza din nu stiu ce motiv. Aminteste de artificii. I-ar placea sa vada artificiile. Da, si eu i-am spus lui Razvan ca s-ar putea sa fiu pe acolo.
23:45 – iesim pe usa, dupa o disputa daca luam sticla de sampanie cu noi sau nu. Raspunsul a fost negativ. I se parea deplasat. Am incuiat, am coborat cu liftul si am fugit pana la Romana, unde eram deja obosita si am inceput sa mergem.
Ceasul era 23:52 cand am ajuns la Ambasada Frantei. Zona ii parea cunoscuta. Am continuat sa mergem. Un jandarm se uita ciudat la noi. Toti jandarmii se uitau, si cei de la Ambasada Turciei de mai devreme, si cei de la Obsevator, toti. Cred si eu ca nu ti-e dat sa vezi in fiecare noapte cand esti de serviciu nebuni alergand pe strada dupa artificii. Poate nici macar in noaptea asta. Dar merita ! – de ce nu? Daca tot eram prin zona. 8-| Well, aveam sa ne dam seama ca el se uita mai ciudat decat ceilalti pentru ca era drumul infundat. Am facut cale intoarsa, m-am ales cu o injuratura, dar am alergat ca sa recuperam.
La Romana, vis-a-vis de magazinul de motociclete, era un grup pe linia continua care isi desfacea sampania. Multe claxoane, multe tipete, tipe si barbati beti. Se pare ca nu am fi fost singurii. Urma sa mai vedem persoane de genul.
00:00 – Sala Dalles – “asa a fost sa fie” Oricum, nu eram doar noi. O multime de bezmetici cu ochii pe cer. Parca eram o comunitate. Mai bine, nu. In fine, am facut poze, toata lumea a zambit. Unii mai mult, altii mai putin. Eu, mai putin. La fel si polistii sub a caror masina a ajuns o petarda ceva mai puternica. Toata lumea a scapat cu bine cat timp am fost noi acolo. Pentru ca am fost noi acolo.
Mda, moving on..
Incercam sa il sun pe Razvan – am incercat timp de 20 minute in continuu. Initial pe loc, pana sa plecam de la Sala Dalles din fata pana la Intercontinental, unde am intalnit coloana stresanta oficiala. Nu vreau sa notez macar ce reactii kretine au avut persoanele din jurul nostru. De data asta eram noi ciudatii? Don’t think so.
Din ce in ce, debitul de oameni crestea. Era o deplasare cu obstacole – numai noi impotriva masei de oameni. Totul a culminat cu traversarea intersectiei de la Intercontinental. In continuare era o bariera al carei capat nu l-am mai cunoscut. Nu am murit, dar in peste jumatate am ajuns inotand catre uscatul nostru, pasajul cu intrarea la metrou.
Sa nici nu va ganditi sa intrebati de ce nu am intrat pe la Intercontinental. E un subiect pe care vreau sa il pastram inchis.
Metrou. Revolutie. Asta ar spune totul. Arata extraordinar ! De ce sa vezi artificii? Ala e spectacol? Aici era. Am regretat ca nu mi-am luat camera. Ar fi fost niste scene foarte bune de reconstituire a revolutiei. Am primit confirmarea printr-un zambet de la un batran din metrou, tovaras de suferinta cu noi, cei storciti langa usa.
In continuare, am ajuns cu bine la Brancoveanu – am reusit sa contactez persoanele pe care le vroiam, asta pana m-am trezit cu 3 mesaje de avertizare-anuntare ca am credit insuficient. Mi s-a parut ciudat. Sunt cumpatata din fire si calculasem sa mai am ceva ramas, dar nu puteam trimite nici macar un mesaj. 0.00 $. Asta chiar ca e rar. Eu am intotdeauna credit… In cel mai rau caz, cativa centi. Am ramas marcata… Asta e. 
Pe langa asta, mi-a disparut subit si abonamentul de metrou. Habar nu am unde. Nici nu mai conteaza. Mai enervant ca trebuie sa astept pana pe 14 sa imi fac altul cu reducere.
Ne-am intors la filme. A fost super. Am vazut multe American Pie, Eurotrip, Cruel Intentions 2 (preferatul meu dintre astea) si multe altele incercate, dar care nu prezentau suficient interes pentru a le viziona pana la capat.
A doua zi primeam invitatia de la Razvan sa mergem la film. Nu se suparase ca nu ne-am intalnit la artificii desi imparteam acelasi spectacol si eram in aceeasi multime de oameni. Intelegea. Reteaua nu e vina noastra. Am mers la film de la 19:00. Am terminat sesiunea de filme la domiciliu la 17:00. Am fugit acasa pentru 5 minute si mi-am luat portia de Hollywood Multiplex. Fiecare se crede normal. Am ras. As putea sa fac si eu un film dupa familia mea. Mi-ar iesi mai bine. Numai ca nu cred ca ar fi comedie… In fine, eu gust un alt fel de comedie. Prietenii stiu despre ce vorbesc. :-j
La 22.00 ma indreptam spre casa si muream de pofta de a ma tranti pe podea, in patul meu rece si tare si sa ma invelesc cu cat mai multe chestii. Ma intrebam cum s-a simtit el. Mi-a dat mesaj. Wish you were here – nu cu mult inainte de 12. Ar trebui sa am mai multa incredere in mine. Asta e unul din lucrurile propuse pentru anul abia inceput. Nu imi pasa ca a inceput sau ca s-a terminat un an. O sa am mai multa incredere in mine pentru ca am de ce, pentru ca merit. Pentru ca imi va fi si mie mai bine. Va intereseaza? Pentru ca asa am chef. Cui ii pasa?
2 ianuarie
Trezit tarziu. Zacut. M-am ridicat din cauza unui mesaj care imi cerea un numar de telefon. Bine ca sunt si agenda ambulanta ! Scriu mesajul. N-am credit. Perfect. Deschid calculatorul. N-am net. Resetez modem-ul. Nu merge netul. Ma duc la telefon. A picat RDS-ul. Super. Asta inseamna ca nu pot nici sa sun. E, asta e – bafta lor. Daca vor numarul, sa ma sune. Winamp plays. Se conecteaza Gtalk. De asta imi place mie Google ! 
)
Folosesc hidosul YM si predau numarul acela absolut vital. Ma trezesc cu o invitatie la patinoar si cu una de visit. Ahm, nu, mersi. Oricum, trebuie sa ajung si pe la firma. I did. Colegii mei se duceau iar la film. Acum – in Plazza. Treaca – nu vin. Am ramas la birou, mi-am facut treaba.
Aveam chef de iesit. Nu, nu aveam, dar nu aveam chef de dus acasa, asa ca atragea dupa sine mersul pe undeva. Ea nu daduse niciun semn. I-am sunat pe cei cu numarul si m-am vazut cu ei in Stuf VV. Mi-am printat harta (ca nu stiam unde e si parea complicat) si am pornit la drum. Credit 0.00 – le-am spus si lor. Foarte misto drumul, am cunoscut in autobuz un pusti catolic foarte amabil cu care am vorbit pe drum, desi nu parea din Bucuresti. Il amuza harta mea printata la imprimanta in 2 culori: negru si galben. M-am despartit de el in timp ce vorbeam la telefon cu ei pe langa Casa Studentilor. El a taiat parcul. Ei ma sunasera.
Am ajuns singura. M-am descurcat, multumita hartii. Acolo era si el, un alt el, tipul care s-a bucurat pentru o vreme de un loc pe care nu l-a mai ocupat nimeni. Bizar sa il vad in oras – ma certam in mod repetat ca nu iese deloc in oras, ca e prea pensionar. In fine. Acum nu mai simt mare lucru. El, in schimb… Ce sa-i fac? Timpul nu a fost in favoarea lui. Si eu m-am schimbat de atunci. Poate ca si eu in ce vroia el, numai ca nu ma mai intereseaza. Era placut intr-un mod sadic sa ii simt privirile. 8-|
I-am parasit dupa un timp considerabil – suficient ca sa nu imi spuna ca am stat 5 minute si am plecat. Eram invitata altundeva. Am primit intre timp complimente ca sunt acida, acra, rea etc. M-am simtit bine, per ansamblu. M-am bucurat in sinea mea ca i-am lasat in spate. Acelasi gand de am facut alegerea potrivita. Ne mai vedem noi.
M-am dus in Cotton Club. Imi place. Mult mai bine aici. Loc de fite, se spune. Fiecare cu ale lui. M-am revazut cu o prietena pe care nu am mai vazut-o de jumatate de an – ultima data fusese la Sighisoara, cand venisem pentru acel artist neinteles, un cavaler (ne-)infricat. Nu era in club cand am ajuns. Ma simteam foarte aiurea. Desi stiam ca nu am credit, am format numarul. Cautasem toata ziua sa imi incarc telefonul, dar nu gasisem. Suna. Nu raspunde. Amuzant – mai nou, te lasa sa crezi ca poti sa suni si apoi iti intra robotul cu credit insuficient? Sau acum poti sa dai apeluri fara sa ai credit? Dar nu a intrat nici un robot. Mai sun odata. Raspunde. Ahm… Ana?
A venit si ea imediat. Era in fata la Cercul Militar. Ma astepta acolo. Ea era cu Vali, alias Titi, pentru cunoscatori. Nu o combinatie neaparat fericita.
M-a indignat prezenta ei de spirit. Stagneaza. Pacat de ea – isi face rau. M-am lasat de vindecari. I-am dat cateva sfaturi, dar nu ma mai arunc in prapastie cu ea cum faceam cand eram impreuna la palat. S-au schimbat vremurile.
Vali imi declara ca am devenit mai frumoasa. “Ti se pare” – replica mea. Apoi imi spune ca i-ar placea sa ne cunoastem mai bine. “Mie, nu.” “Sunt o persoana misto”, dar pe el nu il mai fascinez “cum fac cu restul persoanelor”. Mhm… aflu lucruri noi. Am vorbit de ce se mai petrece pe la palat si de planurile lor de viitor.
Trebuia sa vina si Mircea. A intarziat. Mircea e un psiholog pe care l-am cunoscut in urma cu cred ca deja 3 ani la La Scena, intr-o seara de discutii interesante, dar nu mai imi amintesc exact despre ce. Am tinut legatura. Ana, mai mult. A ajuns cu 5 minute inainte sa plec eu. Ne-am salutat, nu am apucat sa schimb ceva cuvinte cu el, ca m-am ridicat sa plec. Eu vorbeam cu Ana, pe care o mai citesc ca pe o carte deschisa – am mentionat anterior de ce; i-a prins bine discutia. S-a facut coada langa mine sa ma imbratiseze de la revedere. A fost amuzant.
Ana m-a condus pana jos. Ii parea rau ca plec. Ar fi vrut sa mai stau. Era de ja 10. Vroiam sa ajung acasa cu RATB-ul. 8-| A ramas ca poate ne mai vedem saptamana asta. I-am spus da. Are nevoie si as putea sa sacrific o parte din timpul meu. Se pare ca nu m-am vindecat total. Oricum, e bine. Ah, numarul de pe care ma sunase cand eram in Stuf… Ma rodea sa aflu al cui este. Nu il cunosteam. Isi schimbase ea numarul si nu aflasem? Deci, al cui? Al lui Tudor. Tudor? Cine e Tudor? Stai. Tudor?!… Cum adica Tudor?
E un tip foarte interesant. Mie si lui Vali ni se pare ca semanati. Este blond si cu ochii albastri. Poate o sa il cunosti. Vali vroia sa ii dea la un moment dat poze cu tine, dar si-a dat seama ca nu are.
Mai bine. In fine, ciudat. Dar bine ca s-a gasit Vali sa faca pe Cupidon-ul. Spune-i sa se lase de meserie. Nu sunt interesata. Ii multumesc pentru efort… oricare ar fi ala.
God, ce stupid. Semanam. E blond cu ochi albastri. Asa superficiala ma cred? Gen… Vai, dar nu era brunet cu ochi caprui ! Damn!
Semanam la ce? La felul in care plantam copacii in nisip sau la felul in care mancam unghiile de la picioare? Am mai auzit eu zilele astea o replica de genul asta – mi se arata o poza cu o tipa, o pustoaica. “Nu stiam ca arat atat de nasol…” – a fost raspunsul meu. Nu mai insist pe partea asta. Poate ca exagerez si eu putin. Stiu ca asta fac. 
Poate ca a fost mai bine ca nu am fost in Hard & Heavy. Bagam placa de This was meant to be? Sa fim seriosi. :-j
Azi au revenit in Bucuresti. Ard sa ii revad. Asta aveam de zis, ca tot ma roade de cateva zile bune. De abia astept sa treaca noaptea asta si sa ajung maine la birou. 3rd of January, here I come.
