inspirata dupa Eric Berne, Ce spui dupa Buna ziua?
Cele trei stadii ale “Buna ziua” sunt reprezentate de un “buna ziua” superficial, un “buna ziua” incordat, si un “buna ziua” relaxat, real, care se schimba de la o saptamana la alta, ba chiar de la o ora la alta. De fiecare data cand se intalnesc, ea stie despre el ceva mai mult decat stia la intalnirea anterioara si trebuie sa il salute intr0un mod usor diferit, daca vrea sa tina pasul cu progresul prieteniei lor. Dar cum e imposibil ca ea sa stie totul despre el sau sa anticipeze toate schimbarile, nu poate sa-i adreseze un “buna ziua”perfect, ci doar sa se apropie din ce in ce mai mult de acel salut desavarsit.
In grupurile de terapie nu spun “buna ziua” cand intru. Pentru ca nu i-am vazut pe membrii grupului o saptamana intreaga si nu stiu pe cine salut. Un salut cordial, vesel poate fi chiar deplasat in lumina a ceea ce li s-a intamplat in acest interval. In schimb, am mare grija sa spun “la revedere” fiecarui membru in parte la sfarsitul intalnirii, pentru ca atunci stiu pe cine salut si cum sa o fac in fiecare caz in parte. De exemplu, sa presupunem ca unei femei din grup i-a murit mama in intervalul scurs de la ultima noastra intalnire. Un “buna ziua” jovial din partea mea i s-ar parea deplasat. S-ar putea sa imi ierte salutul nepotrivit, dar nu e nevoie sa o pun in situatia de a face acest efort. La incheierea intalnirii, cunoscandu-i suferinta, stiu cum sa-i spun “la revedere”.
Teoria analizei tranzactionale vorbeste despre trei stari ale Eului fiecarei persoane. Pentru ca starile Eului se deosebesc intre ele la fel de mult cum se deosebesc si oamenii, este important de stiut ce stare a Eului este activa la fiecare persoana in timpul interactiunii.
(1) Cele derivate din structurile parentale, denumite in mod curent Parintele. In starea de Parinte, individul simte, gandeste, actioneaza, vorbeste si reactioneaza exact la fel ca unul dintre parintii sai pe vremea cand el era copil. Aceasta stare a Eului este activa, de exemplu, in cresterea propriilor copii. Chiar si atunci cand persoana nu isi manifesta concret aceasta stare a Eului, ea oo influenteaza comportamentu, ca “influenta parentala”, indeplinind functiile unei constiinte.
(2) Starea Eului in care persoana isi evalueaza in mod obiectiv mediul si calculeaza probabilitatile si posibilitatile acestuia pe baza experientei anterioare se numeste starea de Adlut a Eului sau Adultul. Adultul functioneaza ca un computer.
(3) Fiecare persoana poarta inauntrul sau o fetita sau un baietel care simte, gandeste, actioneaza, vorbeste si reactioneaza exact asa cum facea o persoana la o anumita varsta a copilariei – stare a Eului numita Copilul. Copilul nu e privit drept “pueril” sau “imatur”, termeni ce apartin Parintelui, ci pur si simplu drept un copil de o anumita varsta, iar factorul important il reprezinta aici varsta, care, in circumstante normale, se plaseaza undeva intre doi si cinci ani. E important ca individul sa-si inteleaga Copilul, nu doar pentru ca-l va insoti toata viata, ci si pentru ca el reprezinta partea cea mai valoroasa a personalitatii sale.
Exista patru forme de baza ale structurarii pe termen scurt a timpului in comportamentul social uman, cu doua cazuri-limita. Astfel, daca doi sau mai multi oameni se afla impreuna intr-o incapere, ei au de ales intre sase tipuri posibile de comportament social. La o extrema, cazul-limita este retragerea, in care oamenii nu comunica fatis intre ei. Asta se poate intampla in situatii foarte diferite, cum ar fi calatoria cu metroul sau terapia de grup cu schizofreni retrasi. Dupa retragere, in care fiecare individ ramane invaluit in propriile ganduri, cea mai sigura forma de actiune este ritualul. Ritualurile sunt interactiuni puternic stilizate, ce pot fi neformale sau formalizate sub infatisarea unor ceremonii cu totul previzibile. Tranzactiile care alcatuiesc ritualul nu ofera informatii aproape deloc, avand mai degraba caracterul unor semne de confirmare reciproca. Unitatile unui ritual sunt denumite semne de recunoastere sau mangaieri, prin analogie cu modul in care mama ii oefra sugarului confirmare, Ritualurile sunt programate din exterior, prin traditie si obiceiuri sociale.
Urmatoarele forme de actiune sociala in ierarhia bazata pe criteriul gradului de siguranta sunt activitatile, ceea ce numim in mod obisnuit munca; in acest caz, tranzactiile sunt reglate de materialul cu care se lucreaza, fie ca e vorba de lemn si beton, fie ca e vorba de matematica. De cele mai multe ori, tranzactiile de munca se inscriu in tipul Adul-catre-Adult, fiind orientate catre realitatea externa – adica spre obicetul activitatii. Urmeaza ocupatiile de timp liber (EN: pastime), mai putin stilizate si previzibile decat ritualurile, dar cu un anumit caracter repetitiv; ele fac parte din categoria interactiunilor cu variante multiple si cu completare de propozitii, asa cum se intampla in petrecerile la care participantii nu se cunosc prea bine intre ei. Ocupatiile de timp liber sunt in buna masura programate social, acceptabile, dar in ele se pot strecura unele note individuale, ducand la urmatoarea forma de actiune sociala: jocurile.
Jocurile sunt seturi de tranzactii ascunse, cu caracter repetitiv si cu o rasplata bine definita psihologic. Cum tranzactia ascunsa inseamna ca agentul se preface a intreprinde ceva, cand de fapt face altceva, toate jocurile presupun o confirmare. Dar momeala (EN: con) functioneaza doar daca persoana vizata are o slabiciune (EN: gimmick) care sa poata fi folosita – e.g. frica, lacomie, sentimentalism sau iritabilitate. Dupa ce tinta e prinsa in joc, jucatorul actioneaza un fel de comutator pentru a-si obtine rasplata. Urmeaza un moment de confuzie sau deruta (EN: payoff) si jocul ia sfarsit. Rasplata, care este reciproca, consta in simtamintele (nu neaparat similare) pe care jocul le trezeste atat agentului, cat si respondentului. Daca un set de tranzactii nu cuprinde aceste 4 aspecte, nu aveam de-a face cu un joc – adica tranzactiile trebuie sa fie ascunse, asa incat sa existe o momeala, iar aceasta trebuie sa fie urmata de momentul actionarii comutatorului, de confuzie si de rasplata:
M + S = R -> C -> X -> Rp
momeala + slabiciune = reactie, comutator, deruta, rasplata.
Simpla repetitie sau insistenta nu constituie un joc. Exprimarea directa a nevoii nu reprezinta o momeala, ci o operatie, ce trebuie deosebite de jocuri, asa cum procedeele rationale trebuie deosebite de ritualuri.
Dincolo de jocuri se afla celalalt caz-limita a ceea ce se poate intampla intre oameni, si anume intimitatea. Intimitatea bilaterala este definita ca o relatie sincera, lipsita de jocuri, cu primire si daruire libera, reciproca si fara exploatare. Intimitatea poate fi unilaterala, din moment ce e posibil ca unul din parteneri sa fie nesincer si exploatator.
Activitatile sexuale ofera exemple ce acopera intregul spectru al comportamentului social. Este evident ca ele pot sa aiba loc in situatii de retragere, sa faca parte dintr-o ceremonie ritualica sau din ziua de munca, sa constituie o ocupatie de timp liber intr-o zi ploioasa, un joc de exploatare reciproca sau un act de reala intimitate.
Formele de actiune sociala descrise mai sus sunt modalitati de structurare a timpului, cu scopul de a evita plictiseala si de a obtine ce mai mare satisfactie posibila din fiecare situatie. In plus, fiecare persoana are un plan de viata preconstient, sau scenariu, cu ajutorul caruia structureaza perioade mai lungi – luni, ani sau intreaga viata. In general, scenariile se bazeaza pe iluzii copilaresti ce pot dura chiar intreaga viata; dar la oamenii sensibili, perceptivi si inteligenti, iluziile se destrama una cate una, ducand la diferitele crize de viata descrise de Erikson in Identity and the Life Cycle. Printre aceste crize se numara reevaluarea parintilor de catrea dolescenti, protestele, adesea bizare, ale varstei mijlocii si conturarea ulterioara a filosofiei proprii. Uneori insa, incercarile din cale-afara de a pastra iluziile pe parcursul vietii duc la depresie sau la spiritualism, in timp ce abandonarea tuturor iluziilor duce la deznadejde.
Destinul fiecarei fiinte omenesti e stabilit de ceea ce se ptrece in mintea ei cand se confrunta cu evenimentele din exterior. Fiecare persoana isi contureaza singura planul vietii. Libertatea ii confera puterea de a-si pune in aplicare planurile proprii, iar puterea ii confera libertatea de a interveni in planurile altora. Chiar daca rezultatul final il decid oameni pe care nu i-a cunoscut niciodata sau microbi pe care nu-i va vedea niciodata, ultimele sale cuvinte, la fel ca si acelea gravate pe piatra lui de mormant, ii vor exprima clar stradaniile.
Eric Berne spune ca fiecare om hotaraste in copilaria mica felul cum va trai si felul cum va muri, iar acel plan, pe care-l poarta in minte oriunde s-ar duce, se numeste scenariu de viata. Comportamentele de insemnatate redusa i le dicteaza ratiunea, insa hotararile importante au fost deja luate: cu ce fel de persoana se va casatori, cati copii va avea, in ce fel de pat va muri si cine ii va sta alaturi in acele clipe. Poate nu e ceea ce-si doreste, dar e ceea ce a ales.
Piesele de teatru sunt elaborate intuitiv pe baza scenariilor de viata. Episoadele scenariului de viata trebuie pregatite si motivate dinainte, la fel ca in cazul scenelor de teatru. Un exemplu simplu este pana de benzina. Ea e pregatita aproape intotdeauna cu 2-3 zile inaintel individul se uita la indicatorul de combustibil, “planuieste” sa alimenteze “cat de repede”, dar n-o face. La drept vorbind, e imposibil sa ramai fara benzina “chiar in clipa asta”, decat intr-o masina straina, cu indicatorul de combustibil stricat. Pana de benzina e aproape intotdeauna un eveniment iminent, o scena planuita dinainte in scenariul unui invins.
Scenariile de viata se bazeaza pe programarea parentala, pe care copilul o cauta din trei motive:
1. da vietii sale un scop, care altfel ar putea sa lipseasca – majoritatea faptelor copilului sunt facute de dragul altor oameni, de obicei al parintilor;
2. ii ofera o modalitate acceptabila de a-si structura timpul (acceptabila pentru parintii sai);
3. oamenii au nevoie sa li se spuna cum sa faca un lucru sau altul. A invata de unul singur poate fi inaltator, dar nu prea practic. Chirurgul trebuie sa aiba un profesor, nu sa scoata nenumarate apendice unul dupa altul, ca sa afle tot ce poate sa mearga prost in respectiva interventie. Ei trebuie sa invete din greselile altora, nu dintr-ale sale. Asa ca parintii isi programeaza copiii, transmitandu-le ceea ce au invatat ei sau cred ca au invatat. Daca sunt invinsi, le vor transmite programrea de invinsi, iar daca sunt invingatori, vor transmite acel fel de program. Tiparul existential pe termen lung are intotdeauna un fir narativ. Programarea parentala stabileste deznodamantul, in bine sau in rau, insa copilul este deseori liber sa-si aleaga propria intriga.
Nu sunt de acord cu teoria lui in ceea ce priveste granditudinea impactului efectului parintilor asupra copilului, in special cu fatalismul scenariului in cazul a doi parinti invinsi. Dar sa mergem mai departe cu argumentele lui.
Unul dintre obiectivele analizei scenariilor consta in plasarea planului de viata al pacientului in contextul general al psihologiei istorice a intregii specii umane, psihologie ce pare sa nu se fi schimbat prea mult. Daca cunoastem o parte din elementele scenariului pacientului, putem sa anticipam cu oarecare incredere incotro se indreapta si sa-i schimbam traiectoria inainte ca el sa se confrunte cu nefericirea sau cu dezastrul. Asta se numeste psihiatrie preventiva sau “a face progrese”. Si mai bine, il putem determina sa-si modifice scenariul sau chiar sa renunte complet la el, ceea ce se numeste psihiatrie curativa sau insanatosire.
Prin urmare, identificarea cu precizie a mitului sau basmului pe care-l urmeaza pacientul nu tine de doctrina sau de necesitate, dar cu cat ne putem apropia mai mult, cu atat mai bine. In lipsa unei astfel de temelii istorice, greselile sunt frecvente. Un simplu episod din viata pacientului – sau jocul lui preferat - poate fi confundat cu scenariul intreg, sau aparitia unui simbol animal izolat, cum ar fi lupul, il poate determina pe terapeut sa scuture marul ca sa culeaga prune.
Desi oamenii nu sunt animale de laborator, se poarta deseori ca si cum ar fi. Uneori sunt pusi in cusca si tratati ca niste cobai, manipulati si sacrificati dupa placul stapanilor. Dar de multe ori, cusca are o usa deschisa si omul nu trebuie decat sa iasa de acolo, daca vrea. Daca nu vrea, de cele mai multe ori scenariul sau e cel care-l tine pe loc.
Cusca e un loc familiar, linistitor; dupa ce arunca o privire in lumea larga a libertatii, cu toate bucuriile si primejdiile ei, omul se intoarce in cusca lui cu butoane si pedale, stiind ca, daca-si face de lucru apasandu-le si daca-l apasa pe cel potrivit la momentul potrivit, va avea asigurate hrana, bautura si cate o experienta palpitanta ocazionala. Dar o asemenea persoana inchisa in cusca spera sau se teme mereu ca o forta superioara siesi va schimba sau va incheia totul.
Fortele destinului uman sunt in numar de patru, toate de temut: programarea parentala demonica, sprijinita pe vocile launtrice; programarea parentala constructiva, sustinuta de imboldul vietii; fortele extreme, numite soarta; si aspiratiile independente. Din aceste forte rezulta patru tipuri de curs al vietii, ce pot fi uneori combinate si care conduc la un destin final de un fel sau altul: in ton cu scenariul (EN: scripty), in ton cu contrascenariul (EN: counterscripty), fortat sau independent.
–
To be continued.
