“In ‘45, cand au intrat americanii in Germania, ne-au eliberat pe toti strainii din uzina cu munca fortata. Eu rupeam engleza inca din liceu, asa ca m-au oprit ca translator intre ei si populatia germana ocupata. Mi-a placut de yankei, nepoate. Niste tarani cu oleaca de lustru, care vorbeau putin si-si tineau intotdeauna promisiunile. Am lucrat cu ei cu placere. Le-am castigat simpatia si increderea. Americanii m-au insarcinat cu distribuirea ratiilor de alimente catre populatia germana infometata. O functie de mare raspundere. Puteam sa ma imbogatesc din ea, caci piata neagra functiona din plin. Nici nu-ti poti imagina la ce valori pot renunta oamenii infometati, pentru hrana salvatoare. Eu m-am pastrat cinstit, insa. Nu voiam sa ma doara capul si nici nu visam sa fac avere. Asta a venit mai tarziu, cand m-am copt la minte.
Dar sa revenim la poveste! Acolo, la depozitul de distribuire a alimentelor pentru germanii ocupati, am cunoscut-o pe fermecatoarea Angelika. Pe singura femeie pe care am iubit-o cu adevarat vreodata.
Dezvaluirea bunicului il facu pe Mihai sa tresara. Inca de copil, simtise o calda relatie intre bunicii sai Anton si Varvara. Si acum… Batranul devenise visator. Glasul i se inmuiase. Vorbea de parca picta, cu o pensula fina, un portret, pe o panza imaculata.
- Avea ochii albastri ca seninul cerului si umezi ca ai unei caprioare. Trupul ei era un adevarat descantec de dragoste. Totul era perfect in el, din frunte si pana in talpi. Sprancenele frumos arcuite… Genele care tremurau ca aripile unei randunici speriate… Nasul fin, cu nari subtiri, ce frematau la fiecare schimbare de spirit… Gura perfecta, cu buze senzuale si rosii, de parca ar fi fost rujate… Tenul roz ca petalele de trandafir si gatul ei de lebada… Sanii perfecti, de marimea unor cupe de sampanie cum se faceau pe vremuri… Mijlocul subtire si soldurile arcuite cu maiestrie… Picioarele lungi, cu pulpe fine… De cum am vazut-o prima data, am stiut ca era femeia din visele mele. O cadra de femeie pura. Minunata Angelika…
Ochii batranului inotau in lacrimi. Si glasul i se muiase de lacrimi.
-Fermecatoarea Angelika era maritata, insa. Purta verigheta pe deget. Ma aprinsesem de un dor nebun si imposibil de stins. Nu ma puteam stapani, insa. Cand aparea imbracata in strai saracacios dar de o curatenie perfecta, ma pierdeam cu totul. Ma repezeam si-o serveam personal, cu admiratia cuvenita unei printese. Intotdeauna, ii dadeam ceva bun, peste ratie, fara a-i atrage atentia. Nici nu puteam vorbi ca lumea in fata ei. Ma balbaiam ca un pustan in fata unei femei mature. Nici ea nu prea vorbea mult. In ochii ei, in glasul ei, citeam o imensa tristete. O tristete fara leac. Eu as fi vrut sa i-o vindec, insa.
Batranul se oprise si-si sterse, fara sfiala, o lacrima. dadu paharul de vodca peste cap, tusi si continua cu voce ragusita:
- Intr-o sambata seara, am aflat secretul minunatei fapturi. Ma plimbam pe strada, in cautarea unei femei usoare, cu care sa -mi petrec noaptea. Sa ma imbat, sa fac sex si sa uit de obsesia mea, intelegi? Am zarit-o pe Angelika intrand intr-un gang si nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Am strigat-o pe nume si ea s-a intors. Era neasemuit de frumoasa. Mult mai frumoasa decat craiesele din povesti. M-am oprit incurcat in fata ei. As fi vrut sa-i spun multe si nu puteam. Era maritata. O puteam saluta doar. Nici ea nu reusea sa imi spuna mai nimic. Isi ferea ochii de privirea mea flamanda. S-a simtit insa datoare sa ma invite la o cafea, in casa lor. Am acceptat imediat, sa mai raman un timp in preajma ei…
Bunicul Anton umplu paharelul, il dadu peste cap si ofta:
- Acolo i-am aflat taina, nepoate. Cand am intrat, ochii mi s-au oprit pe o batrana scheletica, imobilizata intr-un scaun cu rotile. Era mama ei. Angelika m-a prezentat batranei drept omul cu suflet, care o ajuta sa supravietuiasca. Batrana molfaia niste cuvinte fara inteles. Era senila. Imi purtam privirile prin camera saraca, insa curata ca un pahar. Deodata, am tresarit. Deasupra unei candele aprinse, atarna tabloul unui barbat in unifroma germana. O fasie de catifea neagra taia coltul tabloului. Am crezut ca e fratele ei cazut pe front. Prea semanau. Nu era fratele, nepoate. Era sotul ei Hans, mort de mai bine de doi ani, pe frontul de Est. Angelika purta verigheta pentru ca se simtea legata de el pentru vecie. In plus, datorita verighetei, n-o acostau toti soldatoii invingatori.
M-am asezat cuminte in fata cestii de cafea si am inceput sa-i povestesc Angelikai despre viata mea. Am inceput din tara, de la Radauti, de unde zburdasem in lume. Zana cu ochii de azur ma asculta sincer interesata. Cand am terminat, mi-a spus numai: Esti un om cu suflet minunat, Toni. Armata nu e pentru tine. Cred c-ar trebui sa pleci. Se gandea la mine, intelegi? Nu-i pasa ca, daca plecam, ramanea fara un sprijin secret. I-am luat palma cu degete fine, lungi si subtiri. I-am sarutat-o usor. Eu, ocupantul, ma predasem in mainile ei.
Iubirea noastra a inceput greu cu mult timp dupa ce ne-am cunoscut. Mergeam la ea in fiecare sambata, beam o cafea si povesteam. Dupa un timp, a inceput si ea sa povesteasca. Sufletele noastre se apropiau incet dar sigur. In prima noapte in care am ramas la ea, m-am purtat cum nici n-o sa crezi. Am stat imbratisati toata noaptea, fara sa vorbim. Eram fericiti asa. Simteam ca si ea era fericita cu mine. Dupa acea noapte, am inceput sa traim ca sot si sotie. Era atat de curata, de delicata si de iubitoare… Angelika.
Batranul ofta si isi privi nepotul. Acesta asculta ca vrajit. Vedea filmul iubirii de demult. Putea continua.
- Mama ei a murit in vara lui ‘46. Am depus-o impreuna in cavoul familiei. Aveau cavou, caci fusesera oameni instariti. Dupa aceea, m-am mutat cu totul la ea. Am cerut-o in casatorie de cateva ori. M-a refuzat de fiecare data. Nu era pregatita pentru un pas de o asemenea raspundere. Am inteles-o si-am iubit-o la fel de mult. Intreaga mea lume se redusese la Angelika. Eram peste poate de fericit, nepoate. Nici nu-ti poti imagina cat de fericit eram cu ea. Asa ceva se intampla rar de tot.
- Te inteleg, bunicule.
- Apoi, prin decembrie 1947, o firma australiana mi-a facut o propunere de emigrare. Aveau nevoie de forta de munca calificata. Nu m-am grabit sa accept ori sa refuz. Am discutat indelung cu Angelika. Tara ei era in ruine si poporul ei era pus la zid pentru ce facusera nazistii. Neamuri nu mai avea. Am fi putut incepe o viata noua, intr-un loc in care nimeni sa nu ne intrebe cine suntem si ce-am facut in ultimii ani. Angelika a sovait un timp, apoi a acceptat. Asa am emigrat noi in Australia. Cu doua valize de carton presat in maini si cu sufletele pline de sperante.
- Dar n-ati avut noroc, incerca Mihai sa intuiasca mersul evenimentelor.
- Ba am avut. Australienii ne-au dat o casa frumoasa. Eu castigam bine, ca maistru mecanic. Pe ea n-o lasam sa lucreze. Voiam sa fie printesa din castelul nostru. Si mai voiam ceva de la ea: un copil. Anii treceau si Angelika nu ramanea insarcinata. ncepusem sa ma ingrijorez. Aveam de toate, eram fericiti in doi, insa un copil ne-ar fi adus fericirea totala.
- Ea nu -l voia?
- Ba il voia si ea, dar nu venea si pace. Poate ca era stearpa, stiu eu? Eram fericiti si asa. Amandoi eram tineri si plini de viata. Traiam si ne distram ca in Australia. Credeam ca fericirea noastra este eterna…
Glasul batranului se franse. Isi turna inca un pahar de vodca, il dadu de dusca si continua cu glas scazut:
- Dezastrul m-a lovit pe nepregatite. Intr-o dupa amiaza, ma grabeam catre casa, s-o scot pe Angelika la un restaurant. Primisem o prima mare, pentru o inventie si voiam sa sarbatorim. Am intrat in bucatarie, gata s-o iau in brate si sa dansez cu ea. Angelika nu era acolo. Voiam s-o surprind. M-am strecurat ca o umbra in camera de zi. Angelika era acolo cu un barbat.
- Nu mai vreau sa aud! se apara Mihai.
- Fii barbat! ii porunci bunicul cu glas aspru. Taci si asculta, sa inveti! Angelika si barbatul stateau de o parte si de alta a mesei. Discutau cu glas scazut, ca niste conspiratori. Nu era nimic rau intre ei, dar inima mea a inceput sa bata ca nebuna. Mi se incetosase gandirea. Angelika a intors capul catre mine si m-a zarit. Barbatul a imitat-o imediat. L-am recunoscut din prima clipa. Era Hans, sotul ei. Nu murise pe front, ci fusese luat prizonier. Cand a scapat, a pornit pe urmele sotiei disparute. Nici acum nu stiu cum ne-a gasit, tocmai in Australia.
- Cumplit! sopti Mihai miscat de cele auzite.
- Putin spus, nepoate. Am luat loc intre ei doi si-am asteptat o explicatie. Angelika mi-a spus raspicat: E sotul meu. A venit dupa mine. Trebuie sa plec cu el, Toni. Poate ca ma vei ierta vreodata pentru acest gest. Tu esti roman si ti-e greu sa intelegi cuvantul trebuie. Fiecare cuvant al ei ma lovea in cap si in inima, ca un baros greu, greu… Am ramas incremenit pe scaun, in timp ce ei strangeau si impachetau lucrurile ei. Nu eram in stare sa zic nimic. Nici implorare, nici protest, nici scancet de durere. Eram deja mort si rece.
- Stiu cum e, bunicule.
- Poate stii, poate nu… Cand au terminat de facut bagajul, cei doi s-au prezentat in fata mea. Hans a batut din calcaie militareste, mi-a multumit ca am avut grija de sotia lui si mi-a strans mana. Eu nu stiam ce se intampla cu mine. Parca vedeam un film facut de un regizor sadic. Angelika s-a aplecat, m-a sarutat pe obraz si mi-a spus: Incearca sa ma intelegi si sa ma ierti, Toni! Ai toata viata inaintea ta. Cei doi germani au iesit, lansandu-ma gol la suflet si la minte. Priveam prostit un furou care ii ramasese pe un fotoliu si intrebam: De ce, Angelika? Mai am si acum furoul acela, bine ascuns de ochii bunica-tii.
Glasul batranului se franse din nou. Iar il podidisera lacrimile. Si le sterse fara jena si continua:
- M-am apucat de baut. Beam crancen, singur inchis in casa. Speram sa uit ori barem sa-mi mai amorteasca durerea din inima. Nu reuseam sa uit. Durerea ma sfasia la fel de atroce, de cum intram in casa in care traisem fericiti. Totul devenise un pustiu fara ea. De ce, Angelika? Doar eu ti-am dat inima mea, viata mea. Nu-mi raspundea nimeni. Ea era departe, cu Hans. Daca s-ar fi intors, i-as fi cazut in genunchi si i-as fi sarutat talpile. Cred ca nu m-am sinucis datorita acestei sperante inconstiente. Speanta ca Hans va rani-o si ea va reveni la mine. Si-acum, daca ar veni la mine complet uscata de batranete, tot la ea m-as intoarce. Angelika…
Batranul inghiti un nod de lacrimi amare, apoi se forta sa continue:
- Angelika, singura femeie pura din viata mea, nepoate. Cred ca ma intelegi.
- Inteleg, bunicule, mai departe?
- Mai departe a fost pustiu, copile. Am decazut. Ma purtam ca un animal. Munceam constiincios, cum invatasem la nemti. Ieseam din schimb si plecam glont acasa. Gradina se salbaticise, casa se paraginea, rufe murdare zaceau peste tot. Nu-mi pasa. Beam si priveam cu ochii goi la dezastrul din jurul meu. Ma incapatanam sa gasesc raspuns la singura intrebarea care imi umbla prin creier – De ce? Apoi, intr-o zi, am gresit o manevra si un om a fost ranit grav. M-au dat afara. Umblam rufos, flamand si disperat prin oras, cu aceeasi intrebare in minte. Ma prapadeam si nu-mi pasa deloc. Viata isi pierduse orice farmec si orice sens. Eram o epava in deriva…
Batranul ramase cateva clipe pe ganduri, apoi relua povestea:
- Poate un inger bun mi-a dat gandul sa fug din acea tara. Fugeam de amintirile care ma ucideau, caci Angelika era pierduta pentru mine definitiv. Am ajuns cu un vapor la Istambul, in toamna anului 1953. M-am prezentat la consulatul roman si am cerut repatrierea. Tara era ocupata de rusi si eu ceream repatrierea. De buna seama, consulul m-a crezut nebun. E drept ca nici om sanatos nu prea eram. Slabisem, ma trasesem la fata, imi tremurau mainile si picioarele si hainele ponosite curgeau de pe mine…
Am ajuns acasa la batranii mei si-am baut in continuare. Beam samagonka facuta din sfecla si spirt distilat din porumb pisat. Ma otraveam cu buna stiinta, ca prost nu eram. Vedeam prapastia catre care ma indreptam, dar nu ma opream. Muream de dorul minunatei Angelika. O vedeam ca prin vis, cu ochi senini, par auriu si gura ca o muscata rosie. O chemam mereu in gand, desi ratiunea imi spunea ca n-o voi mai vedea niciodata.
- Stiu cum e, bunicule, sopti Mihai. E un sfarsit de lume…
- Asa era, nepoate. Apoi, am intalnit-o pe bunica ta Varvara. Era invatatoate in sat. Firava, curata si zambind copilareste. Semana cu Angelika. De asta am luat-o de nevasta, pentru ca semana cu ea. I-am dat tot ce mai aveam frumos in mine si am trait bine. Mi-a facut si copiii care mi-au adus alinarea. Daca, insa, Angelika m-ar fi cautat, as fi lasat tot si-as fi urmat-o fara ezitare. Aceasta este dragoastea adevarata, nepoate. Una singura in viata, la cine o intalneste. Majoritatea n-o intalnesc niciodata.”
